Calare pe doua veacuri

Titlul este imprumutat de la numele unui concurs de literatura de care auzisem prin liceu. Nu mai stiu cine il organiza, dar cert este ca trebuia sa scrii un eseu cu acest titlu si sa se refere la ceva boring, gen istorie sau critica literara. Mi-a ramas mult in minte expresia pentru ca mi-a placut cum suna.

Azi mi-am dat seama ca-s si eu "calare pe doua veacuri", la fel ca baiatu' ala de scrisese mailul care circula pe net (despre soimi, net, Mario si alte simboluri ale copilariei noastre). Nu as lua expresia chiar literal, dar mie personal asta imi inspira.

Azi m-am uitat la pozele de la Craciunul trecut si mi-am dat seama ca, pentru prima oara in viata mea, Craciunul acesta nu voi sta alaturi de familia mea.

Nu voi mai cere cu insistenta hainele pe care mi le doresc cu scuza ca deh, e Craciunul si putem profita sa cumparam in nestire lucruri care chiar imi trebuie (includem paltonase de toate culorile si, desigur, shoes). Nu o sa mai primesc cadouri surpriza de la ai mei pe langa acestea. Nu o sa fac bradul cu mama si cu tata, certandu-ne la infinit in privinta modalitatii optime de aplicare a instalatiei, a globurilor si a varfului de brad.

N-o sa imi mai cer, ca in ceilalti ani (ceilalti 22, da, sunt un copil mare) cadourile din seara de Ajun, fara sa am rabdare pana dimineata. Mai mult, n-o sa mai am sansa sa ma simt copil, revenind acasa de Craciun, unde sunt alintata si tratata ca o handicapata (and I love it sa mi se aduca totul la nas si sa nu fiu lasata sa misc un deget).

Si, cel mai important, n-o sa ii mai am pe parintii mei langa mine in seara in care, o data pe an, ne simteam atat de apropiati incat ne dadeau lacrimile.

Mi-e dor sa fiu patetica si sa ma comport copilareste, imatur, absolut nepotrivit pentru o tanara respectabila ce pretind ca sunt. Mi-e ciuda ca-s nedreapta si cer sa fiu tratata ca un adult, desi nici cand munceam pe bani grei nu ma intretineam singura. Ma oftic de mor ca ma aflu, pentru prima data, singura in fata vietii, si ca n-am cui sa ma lamentez.

Pentru ca, la fel ca-n povestile bunicii, am zburat din cuibul parintesc direct in apartamentul iubitului. Bine, cu o trecere printr-un apartament studentesc provizoriu, de care ma leaga amintirea noptilor nebune in Twice (oh, Doamne, chiar mergeam acolo in anul I???) impreuna cu cea mai potrivita persoana alaturi de care sa-mi incep anii "zbuciumati" ai studentiei.

Mi-e dor sa am fite de copil rasfatat care isi petrece doua ore in fata oglinzii inainte sa iasa in cluburi glam, barfind toata suflarea din orasul natal, asa cum faceam in liceu cu cea mai potrivita persoana alaturi de care sa-mi incep anii "zbuciumati" ai studentiei. Uneori mi-e dor sa fiu superficiala si, mai rau, mi-e dor de autosuficienta.

Dar, pentru ca tot raul e spre bine, imi voi petrece Craciunul alaturi de cel care a stiut sa imi faca cele mai potrivite cadouri (de la ghetele roz pe care mi le doream, tacul de biliard pana la siguranta ca, oricat as fii de departe, cineva se gandeste la mine). Si anul asta voi darui si eu mai mult, pentru ca am impresia ca-ncep sa ma invat doar sa primesc.